Romani din afara Romaniei

Pr. BOIAN ALEKSANDROVIC
Parohul bisericii ortodoxe romane
din Malainita (Timoc), Serbia
„In Serbia, un „bun roman” apreciat de autoritati
este numai acela care zice ca e sarb”

In data de 21 mai a.c., romanii din satul Malainita si din imprejurimi, membri ai Federatiei Romanilor din Serbia, au dorit sa marcheze, printr-un parastas, 610 ani de la Batalia de la Rovine. Dupa cum se stie, celebra batalie, descrisa genial de Mihai Eminescu in poemul Scrisoarea a III-a, a fost purtata de sultanul Baiazid, in armatele caruia erau inrolati si ostasii sarbi, impotriva domnitorului roman Mircea cel Batran. In cele din urma, numeroasa ostire a infumuratului sultan a fost infranta de mica, dar viteaza armata condusa de Mircea. Cu colaci, cozonaci si lumanari, cu preotul lor in frunte, romanii timoceni au pornit spre manastirea „sarbeasca” (fosta romaneasca), parasita, din satul Cologras, pentru a face crestineasca pomenire atat eroilor lui Mircea, cat si ostasilor sarbi care luptasera contra romanilor. Pe moment, amagiti de declaratiile politicienilor din Belgrad, care proclama Serbia o tara „democratica”, dornica sa intre in UE, timocenii uitasera ca a fi minoritate nationala in Serbia nu este numai greu, ci si periculos. A fost instiintata presa despre parastas, dar nu si politia. De ce s-ar interesa politia unei tari democratice de un parastas crestinesc, tinut la o manastire parasita? In aceeasi zi insa, politia a anuntat ca in termen de 12 ore, va interzice intrunirea si a avertizat ca o grupa de oameni (nationalisti sarbi) asteapta la manastire si nu vor accepta intrarea romanilor. Avertismentul s-a implinit. Grupul de soc a facut imposibila patrunderea romanilor si a parohului bisericii, Boian Aleksandrovic. „Locul vostru este in Romania, acolo sa mergeti!”, strigau cei ce s-au prezentat drept „credinciosi sarbi”. In cele din urma, parastasul a fost interzis, iar organizatiile romanilor amendate. Liderii lor, in frunte cu secretarul Federatiei Romanilor, Dusan Prvulovic (Parvulescu), au fost interogati de tribunalul judetean si de politia din Negotin, care a estimat ca „intrunirea publica a romanilor a fost orientata spre a provoca si incita intolerante nationale, rasiale si religioase, si nu in ultimul rand ura” (?!). Pornind de la acest incident, ce aminteste de Serbia lui Milosevici, se cuvine sa precizam ca romanii din Valea Timocului sunt ultima mare minoritate din Europa, lipsita de drepturi elementare. De obicei, atunci cand romanii iau apararea „fratilor sarbi” (cum a fost cazul in timpul razboiului NATO contra Iugoslaviei), acestia se gandesc la statutul destul de liberal al romanilor din Banatul Sarbesc (Voivodina), ignorand faptul ca la o palma de loc mai departe, zeci de mii de frati timoceni nu au nici o scoala si nici o biserica romaneasca, desi sunt romani curati, ca si noi. Muzica lor, asa cum este interpretata de marele rapsod Draghi Carcioaba din Bor, imi aminteste de cantecele batranesti ale Gorjului meu natal. Faptul ca timocenii au rezistat, de-a lungul timpului, procesului violent de deznationalizare practicat de statul si de biserica sarba vorbeste de la sine de forta credintei lor in valorile stramosesti. Intr-un fel, fiecare casa de roman timocean este o citadela eroica a rezistentei sufletului romanesc, in cele mai aspre conditii ce se pot imagina (mai vitrege decat ale romanilor din Transilvania, de la sfarsitul secolului al XIX-lea). De notat ca ei nu sunt ca albanezii din Kosovo si nici ca membrii extremisti ai Consiliului National Maghiar din Harghita si Covasna. Nu uneltesc pentru subminarea statului sarb, nu vor autonomie teritoriala si nici drepturi colective. Doresc doar sa nu mai fie considerati „sarbi”, si nici cetateni de gradul doi in stat. In mod firesc, ei cer sa aiba scolile si bisericile lor, asa cum se intampla pretutindeni in Europa democratica, asa cum se intampla in comunitatile sarbesti din Romania, cea mai toleranta dintre tarile bogate in minoritati. Din pacate, singura bisericuta romaneasca, ridicata cu sudoare si lacrimi, in curtea casei tanarului preot-erou Boian Aleksandrovic din Malainita, este permanent amenintata de autoritati cu demolarea, un fapt la ordinea zilei in „statul de drept” de peste Dunare.

”

„Noi suntem aici cu mult inainte de imparatul Traian.
Marele invatat Petre Tutea ne-a numit „proto-romani

„

- In anul 1895, recensamantul consemneaza 159.510 romani in Timoc. Cati mai sunt astazi, parinte, si cum au ajuns ei sa aiba o soarta atat de vitrega?
- Dupa ultimul recensamant din 2001, ar mai fi 45.000. In realitate, sunt mult mai multi, dar lumea e fricoasa, nu-ndrazneste sa-si declare adevarata nationalitate. In cele 134 de comune cu populatie compact romaneasca si cele 20 de orase cu populatie mixta, este imposibil sa fie atat de putini etnici romani. Sunt batrane care nu stiu sarbeste, dar se declara sarboaice cand le intreaba cineva in mod „oficial”. Ele nu fac deosebirea dintre nationalitate si cetatenie.
- Ca popor latin, romanii timoceni sunt mult mai vechi decat daco-romanii.
- Noi suntem aici cu mult inainte de imparatul Traian si facem parte din populatia romanizata a anticei provincii Tribalia. Marele invatat Petre Tutea ne-a numit „proto-romani”. Din vremea Bizantului si apoi a turcilor, pana la jumatatea secolului al XIX-lea, inflorirea vietii culturale si bisericesti a romanilor din Timoc s-a facut cu sprijinul si daniile domnilor romani, care au construit aici biserici si manastiri. Incepand cu 1833, Imperiul Otoman a lasat administrarea teritoriilor in care locuiau romanii timoceni in seama sarbilor. De indata, li s-au luat toate drepturile. Sub presiunea Bisericii Ortodoxe Sarbe, romanii s-au prefacut in sarbi. Limba romana a fost interzisa, scolile au fost desfiintate, preotii romani au fost alungati si inlocuiti cu sarbi. In 1918, in timpul Conferintei de la Paris, profesorul si filosoful nostru, Atanasie Popovici, a condus o delegatie din Timoc si a cerut marilor puteri unirea timocenilor cu Romania Mare. Nu au fost ascultati, iar deznationalizarea a continuat in forta, pe tot parcursul secolului al XX-lea. Nici in ziua de azi, situatia nu s-a schimbat prea mult. Daca Federatia noastra gaseste la Belgrad o oarecare intelegere si dialog, la Bor nu ne asculta nimeni. Sparg geamurile asociatiilor romanesti si scriu pe pereti „Mars din Serbia!” sau „Moarte romanilor”. Bineinteles, politia nu-i gaseste niciodata pe faptuitori. Dar noi suntem aici dintotdeauna, iar Serbia este patria noastra. Intoleranta unor cercuri nationaliste este inspaimantatoare, dar autoritatile locale inchid ochii. Suntem fara scoli, iar unica biserica de la Malainita, construita in 2004, vor s-o darame.
- La Bucuresti, problemele timocenilor nu sunt prea cunoscute, se vorbeste doar despre banatenii din Voivodina. Este vreo diferenta intre timoceni si locuitorii din Banatul sarbesc?
- Prima diferenta dintre timoceni si banateni este ca timocenii sunt mult mai multi la numar, si asta stie toata lumea, chiar daca oficial nu se recunoaste acest lucru. Pe de alta parte, banatenii se bucura de multe drepturi in fapt, pe cand noi, doar pe hartie. Dintr-o experienta dramatica de 172 de ani, noi am inteles ca in Serbia, un bun roman, apreciat de autoritati, este doar acela care zice ca e sarb si nu cata drepturile pe care le are dupa lege.

„Copiilor romani li s-au putut da
numai numele sarbesti care existau
pe o hartie atarnata pe usa bisericii”

- Numele sarbesti pe care le poarta romanii timoceni vorbesc de la sine de teroarea exercitata de-a lungul timpului asupra acestor crestini ortodocsi. Cand a fost sarbizarea mai necrutatoare?
- Imediat dupa tragicul an 1833, cand episcopul sarb Melentie Vuici a impus o decizie conform careia copiilor romani li s-au putut da numai numele sarbesti care existau pe o hartie atarnata pe usa bisericii. Astazi, avem in sat situatia in care o femeie se numeste Gherghina, dar in acte personale si in biserica este Gorgia. Om care e cunoscut in sat ca Milos Traila, in documente se cheama Milos Crstici; Dumitru este Dimitrie, Craciun este Craciunovic, Blaga este Blagoievic si asa mai departe.
- Cu toate ca sunt lipsiti de scoli si de biserici, de carti, ziare, televiziune sau radio, prin care sa-si cultive limba materna, multi timoceni vorbesc inca binisor romaneste. Si batrani, si tineri. Cum va explicati acest miracol, parinte?
- Cum s-a pastrat limba fara scoli - aceea este numai voia lui Dumnezeu! In alt fel nu stiu sa raspund. Tinerii vorbesc romaneste, dar tot mai putin si cu multe vorbe sarbesti. Pe unele locuri, s-a ajuns sa fie de rusine cand vorbesti romaneste, inseamna ca nu ai fost la scoala si nu esti om invatat. Se zice de vreunul: „Nu a mers la scoala, de aia nu stie sarbeste”. Cu toate astea, Sf. Liturghie si toate slujbele eu le tin in limba noastra cea romaneasca.

„Am predat viata mea in manile lui Dumnezeu.
Cred ca nu ma va lasa”

- De peste un secol si jumatate, la un zbor de sageata de Turnu Severin, o importanta minoritate romaneasca este fortata sa-si uite limba, credinta, traditiile si obiceiurile, pentru a intra intr-o identitate straina. Care sunt asteptarile timocenilor fata de fratii lor de la nord de Dunare?
- De la fratii de la nord de Dunare asteptam numai atat: barem sa ne auda, si apoi, de le-o fi cu voie, sa ne sustina. Guvernul roman ar trebui mai mult sa ne bage in seama. E infiintata Federatia Romanilor din Serbia, si credem ca ar trebui sa fie mai des contactata, ca in ea s-au unit mai toate asociatiile romanesti din zona noastra. Patriarhia, la randul ei, ar trebui sa ne sprijine si sa ne sustina mai mult. Noi suntem credinciosii BOR, cu voia noastra, si nu ar fi corect sa fim parasiti si lasati la aceia care ne-au facut din romani sarbi (BOS). Episcopia ortodoxa romana din Varset este episcopia romanilor din Serbia, si noi suntem sub jurisdictia ei. Eu sunt si hirotonit de catre episcopul nostru, Preasfintitul Dr. Daniil. Sarbii din Romania au episcopia lor la Timisoara, noi avem la Varset. Unde este problema? Pentru ce sunt sarbii acestei eparhii recunoscuti de stat in Romania, dar noi, in Serbia, nu suntem recunoscuti de statul sarb?
- Sunteti pe cat de tanar, pe atat de hotarat, parinte. Lupta voastra pentru ridicarea bisericii in propria curte a uimit pe multi. Oameni fara Dumnezeu se caznesc sa obtina demolarea ei. Nu va e frica? Cum traiti intr-o astfel de atmosfera?
- Viata singurului preot roman care slujeste in romaneste in Serbia de rasarit este foarte, foarte grea. Numai atat pot spune pe scurt: eu am predat viata mea in manile lui Dumnezeu. Cred ca nu ma va lasa. Iesit in oras, toti se uita la mine ca la vreun tradator, se aud comentarii impotriva mea. Ministrul Cultelor de la Belgrad ii tine parte episcopului sarb Iustin, spune ca toata problema este in mine. Doamne, noi numai asta vrem: sa avem drepturile noastre in tara noastra, Serbia, si nimic decat asta... Am spus ca viata mea este in manile lui Dumnezeu, cum e voia Lui, asa o sa fie. Un crestin n-ar trebui sa se teama.

ION LONGIN POPESCU
*preluat de pe www.formula-as.ro

---